„Dragă Daniel,
Ne vedem rar, ne auzim rar şi ne scriem rar. Ştiu că sunt de vină, tu mereu ţi-ai făcut timp pentru mine, chiar şi atunci când nu aveai. Îţi mulţumesc şi îţi sunt recunoscător pentru asta. În spiritul relaţiei noastre, m-am apucat să-ţi trimit următoarele rânduri şi te rog să citeşti până la capăt, iar dacă vrei poţi să faci public ceea ce urmează să-ţi spun mai departe.
După cum ştii în sectorul nostru nu prea mai este nimic din ceea ce a fost când erai şi tu în top. Tu ai fost oricum în top şi sincer nu ştiu cum reuşeai, dar dacă am reţinut ceva extrem de important de la tine au fost perioadele în care nimic nu îţi ieşea şi modul cum îţi reveneai… erai tare, frate! Ştii că te apreciez pe bune şi nu scriu aşa doar ca să te fac să te simţi bine.
În vremurile alea de dinainte de criza asta blestemată care ne-a lovit pe toţi am făcut nişte lucruri pentru că îmi permiteam sau cel puţin aşa am crezut. Indiferent care erau targeturile trimestriale şi alea anuale, făceam cumva şi ieşeau, mai ţii minte? Mai ţii minte când mai aveam de dat 1 credit sau să mai bifăm o tranzacţie de forward pe trezorerie şi se întâmpla chiar în ultima zi a trimestrului? Ce vremuri, parcă ieri eram acolo cu mânecile suflecate, când adormeam pe la birou şi ne aşteptau ai noştri pe-acasă cu mâncarea… rece.
Dar noi eram cumva satisfăcuţi, parcă te simţeai împlinit cel puţin când ştiai ce sumă urma să intre în cont în luna următoare. Oricum, nu te lăuda mai nimeni că şefii locali sau de la centru, cei din turnul de fildeş, îşi vedeau de scaunele lor calde în care-şi băgau în fiecare zi fundurile grase. Ţi-ai făcut targetul? Super! Ia şi nişte bani şi sparge-i prin Ibiza! Nu ţi-ai făcut targetul? Nasol, dacă nici trimestrul următor nu performezi va trebui să căutăm pe altcineva, doar mai sunt 100 care stau la coadă şi vin şi pe jumătate din salariul tău mare şi nemeritat. Ce mai conta că 10 ani ai fost fidel… 2 trimestre mai proaste şi… OUT!
Îţi aduci şi tu aminte. Ştii de fapt care a fost problema mea? Bah, faptul că noi ne jucam cu banii altora şi parcă eram doar nişte pioni în jocul lor. Am vrut şi eu mai mult pentru mine şi am plecat. Eu am cerut şi ei mi-au dat că aşa era atunci. Mi-am schimbat stilul de viaţă pentru că era normal să simt şi eu gustul banului. Hai că şi tu ai făcut la fel, într-o perioadă te spărgeai în figuri… maşină nouă, haine, vacanţe, ieşit în oraş, clubăraie… alea-alea… 🙂
Păi da! Doar eram tineri şi gustam şi noi din viaţă fără să ne dăm seama ce urmează să vină pe capul nostru. Mi-aduc aminte că imediat ce a început să se simtă criza am primit un mail de la conducere şi după aceea a venit o şedinţă din aia nasoală cu şeful de sucursală care ne explica el nouă că ambiţiile sunt foarte mari, trebuie să rămânem în top 10, ştii tu… comunisme pentru al gloriei partid. De fapt, asta nu m-a deranjat niciodată, că nu m-a interesat pe mine cum se cheamă instituţia şi peste tot pe unde am fost m-am comportat profesionist şi am dat mereu mai mult decât mi s-a cerut. În schimb m-a deranjat atitudinea care dovedea o lipsă crasă de spirit de echipă gen „de mâine trebuie să faceţi asta, eu sunt directorul şi voi lucraţi pentru mine.” Nu lucrăm pentru tine nerecunoscătorule!
Da. Şi au venit momentele acelea în care s-a modificat structura de a obţine un bonus, a fost încărcată cu cross selling, cu up selling, cu „vinde ceva numai să vinzi”. Acum KPI-urile (key performance indicators) nu mai erau aşa simplu de îndeplinit. Şi dacă îi făceai pe cei de la credit, nu făceai la leasing sau la asigurări sau la conturi curente sau la alte chestii de gen, doar îţi aduci aminte.
A mai trecut o vreme şi au dispărut şi alte categorii de prime sau bonusuri până când au dispărut de tot. Ce să-i faci? Aşa este în criză, trebui să începi să tai. Sau să eficientizezi?! Nu ştiu care este termenul, dar cel mai simplu de tăiat a fost mereu de la noi cei care de fapt aduceam profitul. Am continuat şi au dispărut şi bonurile de masă. Asta este. Am continuat şi am sperat că suntem tari şi ne vom descurca mai departe, însă nu a fost aşa şi am ajuns să lucrăm mai mult decât în vremurile bune, cantitativ vorbind şi doar pe salariu şi atât. Salariu bun, frate, nu pot să mă plâng faţă de ce câştigau alţii.
Nici asta nu a fost problema, dragă prieten. Problema a fost că după ce m-am lins şi eu pe degete că am lucrat cu miere, pardon… cu banii, am ajuns să nu pot să-mi susţin stilul de viaţă. Mă obişnuisem cu huzurul şi cu bunuri materiale… pe credit. Oricum şi cumpărăturile de la hypermarket tot pe cardul de credit le trăgeam. Am casă, am maşină, am haine, am fost plecat în atâtea ţări, am carduri de credit şi totul… pe credit. Când mi-am dat seama de asta am avut un şoc şi ştii cum mi-am dat seama? Am rămas fără cash şi am cerut bani unui prieten ca să-mi iau ceva de mâncare, pentru că eu nu mai aveam efectiv cash. Folosisem totul la maxim… pe minus!
Mi-a fost foarte greu o perioadă şi am fost dărâmat psihic. Atunci m-am gândit la tine, când spuneai că dacă obţii o creştere salarială o pui deoparte şi îţi păstrezi stilul de viaţă. Mi-am adus aminte când mi-ai spus că nu contează câţi bani faci, ci câţi păstrezi. Mi-am adus aminte când spuneai că de fiecare dată când merg la hypermarket şi plătesc cu cardul de credit, de fapt plătesc dobândă la pâine şi la iaurt. Mi-a fost foarte greu. Vorbele tale îmi răsuflau adânc între urechi şi mă urmăreau.
Adevărul este că nu contează câţi bani faci, ci cum îi faci şi ce faci cu ei mai departe. Am asociat succesul cu un anumit stil de viaţă pe care mi l-a vândut societatea şi cei din jurul meu. Nici nu mi-am dat seama cum avea să mă lovească mai târziu după ceafă.
Au fost clipe grele şi de chin, dar mi-am revenit. Am vândut tot ce nu-mi mai folosea şi cu banii mi-am închis cardurile de credit. Am început o chestie cu sora mea şi am început să câştigăm ceva bani după vreo 2 ani, aşa am ajuns să-mi închid creditele. Mi-am vândut maşina şi apartamentul şi mi-am luat doar o maşină care mă duce din punctul A în punctul B şi am o locuinţă care îmi este suficientă. Mi-am păstrat tot confortul necesar, în timp ce mi-am dat seama că nu sunt vreun baştan de la Holywood care stă într-un penthouse. Nu mai aveam nevoie de toate acelea.
Şi ştii ce am mai realizat? Un lucru foarte important: de fapt, nimic nu era al meu, pentru că fiind totul luat pe credit, practic ratele pe care le plăteam erau o chirie… locuiam cu chirie în viaţa mea, îţi vine să crezi?!
Nu mai am niciun fel de împrumut şi nici nu voi mai face vreodată unul. Îmi doresc să fiu sănătos şi să pot să mă ocup de ceea ce fac acum. Momentan, sunt bine şi vreau să-ţi spun că viaţa fără credite sau fără datorii de orice fel este ceva minunat. Să te trezeşti dimineaţa fără povara asta sau să mergi seara la culcare liniştit este ceva de nepreţuit.
Dacă ar fi să dau acum un sfat cuiva i-aş spune să se gândească bine când face o mişcare din punct de vedere financiar în viaţa lui. Să-şi închipuie că şi o decizie mică, dar greşită îţi poate da viaţa peste cap într-un mod în care nici nu-ţi poţi da seama atunci. Este ca şi cum ai juca ruleta rusească, ai un sigur glonţ în stoc, iar în momentul în care apeşi pe trăgaci nu ştii ce se va întâmpla. Mie mi-a trecut glonţul pe la ureche şi vreau să-ţi mulţumesc pentru sfaturile pe care mi le-ai dat mereu.
Ai fost acolo pentru mine, doar că eu nu te ascultam. Vocea ta a răsunat în capul meu, doar atunci când am conştientizat câte greşeli am făcut şi eram deja în mijlocul furtunii. Cel puţin a fost punctul de sprijin de care aveam nevoie. M-am bucurat tare mult când te-ai apucat să predai educaţie financiară oamenilor. Cred că este la fel de important ca orice alt lucru din viaţa asta.
Continuă ceea ce faci că faci bine, iar dacă vrei să faci public ceea ce ţi-am destăinuit aici să ştii că nu am nimic împotrivă, aşa cum spuneam de la început. Mă gândesc că este util şi pentru alţii să afle că sunt destule greşeli de făcut pe lumea asta, dar nu cele pe care eu le-am făcut.
Sper că nu te-am plictisit, îţi mulţumesc şi când treci pe la mine prin oraş te invit să ne vedem şi poate lucrăm împreună. Ar fi o onoare şi o plăcere.
Cu drag, M”
De nepreţuit.
Sunt puţine cuvinte care merită adăugate după ce primeşti un asemenea mesaj. M-am simţit ca într-un fel de film în care găsesc o scrisoare pierdută în negura timpului. Un fost coleg care a găsit timpul şi energia necesare să-mi scrie câte ceva din învăţămintele pe care le-a tras pe parcursul anilor. Este un om bun şi acum, la rândul lui, ajută prin ceea ce face alţi oameni să se ridice. Ştiam parţial prin ce a trecut, dar să primesc atâtea informaţii şi gânduri nu mă aşteptam. După cum spunea şi el, asta îmi doresc şi eu prin tot ceea ce fac, să devenim din ce în ce mai buni şi să facem din ce în ce mai bine!
