A trecut ceva timp de când nu am scris pe blog, pentru că am fost ocupat cu organizarea şi implicarea într-un eveniment, care în ultimele două săptămâni şi ceva, a însemnat atenţie îndreptată către acesta. Astfel, am fost oarecum mai agitat şi mai atent la alte lucruri, dar acum am şi ce povesti, tuturor.
După maratonul de la Moeciu, nici prin gând nu-mi trecea că, la nici o lună distanţă voi alerga primul ultramaraton din viaţa mea. Cum alergam eu liniştit într-o miercuri seară, o idee a răsărit în mintea mea
(sau poate mi-a fost implantată, cine ştie) cum că următorul antrenament pe distanţă mai mare, să-l transform într-un eveniment caritabil şi să ajut pe cineva.
Zis şi făcut, am pus mâna pe telefon şi am început să sun prieteni, persoane care am crezut eu că mă pot ajuta în acest demers. Am fost un pic surprins că, în aproximativ 10 minute, deja ştiam pentru cine voi alerga. Un copil de 3 ani şi un pic, diagnosticat cu ADHD şi autism, dintr-o localitate aflată la 15 km de Buzău (Merei), fără posibilităţi materiale pentru tratament pe mai departe, dar care dovedise progrese şi o şansă bună pentru viitor la o viaţă, să zicem, normală.
La 2 zile distanţă, l-am şi cunoscut, iar apoi lucrurile au început să ia amploare. O prietenă apropiată (care nu-i place să iasă în faţă neapărat) s-a oferit să mă ajute şi, pentru că ea nu ştie să facă lucruri mici (nici eu), am trecut la treabă. Am implicat presa, am căutat parteneri, am făcut un site special dedicat (neplacesa-ajutam.ro), am umplut facebook-ul, am vorbit cu cât de multă lume s-a putut. Am dat declaraţii la jandarmerie, poliţie şi tot ce înseamnă hăţişul legii.
Am organizat un eveniment intitulat „Ultramaraton pentru Alexandru”, în cadrul căruia urma să alerg 52 de km. Ideea a fost să-i asigurăm micuţului bani pentru un an de tratament, iar pentru că anul are 52 de săptămâni, au ieşit 52 de km. Nu alergasem niciodată această distanţă pe plat, aşa că era o provocare destul de dificilă pentru mine.
Zilele au trecut, cu diverse piedici şi obstacole, dar iată-ne ajunşi la startul marii curse. Ora 6.30 AM, pista de atletism Buzău, locul startului, dar şi al sosirii. Am început să ne strângem, am semnat declaraţii pe proprie răspundere, au început să sosească prieteni, unii pentru alergat, dar majoritatea cu bicicletele. O surpriză foarte mare şi plăcută pentru mine au fost cei de la clubul local XC Riders, care au venit în număr mare şi mi-au umplut inima de bucurie (sunteţi extraordinari). Later edit: din grupul de ciclişti am avut reprezentanţi ai Old Bike Riders, un alt club din Buzău, care au mers cu mine până la capăt (şi ei sunt minunaţi). Vă mulţumesc tuturor.
Am ţinut un scurt discurs, am mulţumit tuturor pentru prezenţă, am făcut un selfie cu toată lumea, iar apoi ne-am aliniat pentru start. O televiziune locală era la faţa locului şi mi-a solicitat un scurt interviu, dar eram aşa de nerăbdător să plec, încât nici nu mai ştiu ce m-a întrebat şi ce am declarat. Un prieten, Gabi, a venit cu o dronă să filmeze startul, am început să numărăm de la 10 la 1 (nu vă gândiţi la intrarea într-o stare de meditaţie) şi la 7.00 fix, am plecat.
După ce am ieşit din oraş, am început să ne stabilizăm la un ritm confortabil. Alături de mine, prietenul meu Alex, venit de la Bucureşti, Ionuţ, un om pe care abia acum îl cunoşteam, Florin, Cristian, George şi încă câţiva alergători, restul cu bicicletele. Ne-am apucat să stăm de vorbe, să facem glume şi să ne simţim bine. Pe la kilometrul 3-4 era o zonă în care, pe partea cealaltă a drumului erau doi oameni, care îşi supravegheau tuma de vaci şi culmea, pe partea noastră de mers era un indicator de „Atenţie la vaci”. Câtă precizie! I-am salutat şi i-am întrebat dacă ne dau un litru de lapte şi ne-au spus că la întoarcere. Să ştiţi că erau acolo la întoarcere!
Am continuat drept către Popasul Merei, unde urma să facem şi prima oprire, undeva pe la km 9-10. Am alimentat puţin, am mai schimbat ceva vorbe şi am plecat la drum. Ionuţ a început să-mi povestească despre el şi să-mi spună că aleargă un maraton în 2h32min şi face cam 400-500 km pe lună de antrenament. Foarte tare, frate! Înaintăm spre Merei, ajungem în centrul comunei şi cineva de la o masă, din faţa unui bar ne întreabă dacă venim de la Buzău. Noi răspundem că „Da”, iar respectivul mai spune doar „Aoleu!”. Continuăm spre staţiunea Sărata Monteoru unde urma să întoarcem şi să facem un scurt popas.
Pentru cine nu ştie drumul, la un moment dat, înainte de intrare se coboară destul de abrupt şi se prinde viteză. Aşa că, dăm drumul la picioare şi lăsăm gravitaţia să-şi facă treaba. Ne bucurăm de răcoarea dimineţii (încă) şi de umbra copacilor de pe traseu. Ajungem la popas, alimentăm, hidratăm şi mergem. Ce am coborât, urma să şi urcăm. Chiar înainte de urcare, mă taie ceva…mai mare…aşa că mă duc la o comuniune cu natura 🙂
Mă întorc fresh şi demarăm. Am trecut şi peste urcare, ne întoarcem în Merei, iar apoi facem dreapta spre Dealul Viei, intrând astfel pe celebrul drum al vinului, care şerpuieşte pe lângă dealurile care marchează podgoriile Buzăului şi Prahovei. Ajungem în Dealul Viei, un nene mă întreabă dacă să ne dea şi calul lui să alerge, traversăm destul de repede şi continuăm spre Pietroasele. Ei bine, drumul ăsta mi-a mâncat ficaţii. Numai urcare, lină, lentă, dar atât cât să te macine la rezistenţă. Din ce în ce mai cald.
Cei de la XC Riders, mai trec pe lângă mine, mă mai întreabă una alta. Un prieten, Marius, are şi el o scurtă conversaţie cu mine (Mulţam, Marius). Două fete, vorbeau în spatele meu ceva de o piscină şi ceva de o cafea. Parcă cineva dorea să-mi înfigă mai adânc un cuţit în rană. Pentru că am urcat, atât pe dreapta, cât şi pe stânga, peisajul este din ce în ce mai frumos. se văd podgoriile, se simte parcă un parfum aşa de…vinificaţie. Drumul este şerpuit şi cred că înţeleg de unde şi denumirea „Drumul Vinului”…probabil după ce savurezi licorile bahice şerpuieşti pe drum 🙂
Ne apropiam de Pietroasele, dar parcă nu mai ajungeam. Ajungem în centrul localităţii, agitaţie mare, pentru că duminica este târg. Toată lumea se uita la noi ca nişte ciudaţi în timp ce nişte grătare sfârâiau, iar mirosul de friptură îmi dădea halucinaţii (chiar dacă nu mai mănânc carne de la începutul anului). Facem o curbă uşoară la stânga, ne oprim puţin. Eram la km 30, mă reîmprospătez, schimb tricoul şi mă pun în mişcare. Pentru prima oară de când am plecat îmi simt glezenele destul de nasol. În rest, genunchii fără probleme, mental eram perfect.
Ajungem la intersecţia cu drumul Ploieşti Buzău, intrăm pe drum şi continuăm spre Ulmeni, unde urma să mă opresc iar, ajungând la km 36. Căldura şi vântul destul de puternic au început să-mi facă destul de multe probleme. Simţeam că nu mai este nevoie să mă şterg de transpiraţie, dar în acelaşi timp simţeam cum vântul mă deshidrata şi parcă îmi frigeau din ce în ce mai des buzele de sete.
M-am uitat în sus şi cumva ceream ajutor divin să continui. O fată îmi spune că am o condiţie fizică de invidiat, iar eu nu sunt în stare decât să-i spun „Mulţumesc”, după câteva secunde de pauză. Aş dori să-ţi mulţumesc chiar acum, nu ştiu cine eşti (later edit: Mulţumesc, Gabriela!!!), dar vorbele tale mi-au dat un imbold nemaipomenit, odată ce le-am conştientizat. Ionuţ era puţin în faţa mea şi mă uitam la maioul lui. Văd în partea de sus, unde era cu galben, că avea cusăturile de aşa natură ca şi cum ar fi trei raze de soare. Mă înveselesc şi conştientizez că sunt destul de puternic să continui.
La următorul popas s-a alăturat şi prietenul meu Traian, proaspăt trezit după o nuntă la care petrecuse cu o seară în urmă. Continuăm spre Buzău şi în afară de căldură şi vânt, mai avem o problemă: traficul din ce în ce mai aglomerat. Mulţi şoferi nerăbdători, unii neatenţi, alţii…nu vreau să mai spun cum.
Într-un final ajungem şi la Buzău, în jurul orei 12.30, şi le propun colegilor de alergare să facem o intrare frumoasă, aşa că, în timp ce ne îndreptăm către linia de finish, ne luăm cu toţii de gât şi trecem împreună. În spatele nostru, şi prietenii noştri extraordinari cu bicicletele. Era şi Gabi cu drona (tare sunt curios ce a ieşit). Ne îmbrăţişăm şi cumva parcă îmi vin câteva lacrimi, dar nu mai ştiu să spun dacă sunt de la vânt sau de la emoţii. O televiziune locală îmi înfige un microfon spre gură şi din nou, nu mai ştiu ce m-au întrebat şi ce am zis…parcă ceva de „Cum a fost?”
Încep să văd lumea şi să constat că o grămadă de prieteni erau acolo, dar mai ales părinţii mei, iar asta îmi umple sufletul de bucurie şi mă face să realizez că ceea ce am făcut astăzi, este mai presus de o alergare, mai presus de mine…este o evoluţie atât fizică, dar mai ales spirituală. Am învins şi mă simt mai puternic!
Evenimentul a fost un succes atât personal, cât mai ales datorită faptului că şi-a atins scopul, să-l ajutăm pe micuţul Alexandru, dar a şi deschis calea unor alte evenimente viitoare în scopuri la fel de frumoase, de ajutorare a celor din jurul nostru, a celor care au avut mai puţin noroc decât noi.
Citeşte şi interviul pe care l-am acordat pentru Adrenallina.ro (aici)
Am mai stat puţin, prietenul meu Alex a plecat înapoi la Bucureşti, iar eu am ieşit cu un alt prieten, Bogdan, să urmărim finala masculină de la Roland Garros. Aşa cum scriam şi pe facebook, dacă credeaţi cumva că lenevesc după cei 52 de km, nici vorbă. M-am îmbrăcat elegant, pentru că aşa îmi place mie să mă port şi am ieşit în oraş.
Până la următoarea experienţă, mulţumesc tuturor celor care au făcut posibil acest eveniment (vă ştiţi voi care sunteţi), vă las cu un gând bun şi vă spun: „Poţi să faci orice îţi propui să faci. Ordinea este gând, cuvânt, acţiune, dar cea mai importantă este: Acţiunea!”
Daniel, bloggerul care te motivează
