A fost odată ca niciodată, acum vreo 2 ani de zile, la început de 2020 🙂
Vorbisem cu câțiva prieteni și alți oameni pe care nu-i cunoșteam. Începusem să ne organizăm și făcusem un grup pe Whatsapp.
Destinația – Athos.
Însă, așa cum bine știi, lumea ne-a fost dată peste cap, într-un mod așa cum nu am crezut că vreunul din noi va trăi.
Atunci am renunțat și mi-am luat gândul de la a călători în afara țării. A fost o perioadă de 2 luni de zile extraordinar de bună pentru mine. Nu m-a deranjat statul în casă, ba chiar a fost ceea ce aveam nevoie și eu nu știam.
Dovadă că nu aș scrie acum acest articol, dacă eu nu petreceam acel timp cu mine, atât de necesar pentru a mă repoziționa, pentru a mă redescoperi pe mine. Ce-mi doresc eu mai departe? Cu ce rezonez și cu ce nu? Cine sunt eu? Ce-mi place să fac pe bune? Și alte întrebări existențiale de care mă îndepărtasem în ultimii ani de zile.
2 ani mai târziu a venit chemarea. Într-o formă neașteptată. De la discuția avută de Mihai Morar cu Părintele Pimen de la Schitul Lacu. M-a bucurat mult să o urmăresc și așa am înțeles că a venit momentul. Nu îl urmăresc pe Mihai Morar și pe nimeni din televiziune, dar mi-a apărut pe YouTube în recomandări acest video.
La scurt timp, am pus mâna pe telefon și l-am sunat pe prietenul meu Octavian Baban (https://diamondsystem.ro/), care fusese de mai multe ori acolo și cu care vorbisem și în 2020. A fost super încântat să audă și mi-a dat un număr de contact de la cineva care ar putea să mă ajute, fie să mă alipesc unui grup, fie altfel.
Nu mă întreba de ce, dar nu am sunat acea persoană. Ceva din mine a făcut să nu dau acel telefon. A doua zi îmi spune soția că merge cineva acolo. Nu voi da nume sau nu voi spune cine sunt acele persoane, pentru că nu i-am întrebat vreodată dacă vor să apară, nu am acordul lor și… nu simt să fac asta. Voi da nume doar la cei care știu că sunt în regulă cu acest aspect.
Și acest om mai fusese de mai multe ori. Însă, prins în vârtejul vieții de zi cu zi și, mai presus de toate, după moartea unei rude apropiate, acesta renunță. Am încercat să mă țin de el, spunea că mă ajută cu obținerea permisului de acces pe Sf. Munte, adică Diamonitirion.
Nu am reușit. Și el a uitat. Eu nu. Doar că… a mai trecut ceva timp.
Înainte de toată povestea, am primit, să zicem așa, pe cale divină, informația că ar fi util, necesar, ca să nu zic direct că – trebuie – să-mi refac relația cu Maica Domnului. Ceea ce și începusem să fac chiar de la Paște, când am fost la slujba de înviere, una la care am stat cel mai mult de până acum din viața mea. La Mănăstirea Rătești, Jud. Buzău, de unde am și cumpărat o mică creație din lemn cu mâinile împreunate pentru rugăciune la Maica Domnului.
Apoi am făcut ceva ce nu mai făcusem demult, anume Panoul Viselor, unde am trecut acolo călătorie la Muntele Athos ori de câte ori se poate.
Așa că nu am renunțat, dar nici nu am căutat la modul extrem de activ. A fost un fel de ”let go” și se va întâmpla la momentul potrivit. Între timp, mai aud de cineva care merge, dar erau în echipă completă și nu mai aveau loc.
Într-o zi, la unul din clienții mei stau de vorbă cu cineva de acolo și i-am spus că vreau să merg, ba chiar că sunt îndeajuns de nebun să merg singur în complet necunoscut. Cu mașina personală. Nu la munte, ci pe munte. Evident, habar nu aveam ce și cum.
Zilele următoare aflu că omul meu a vorbit mai departe și mi-a zis că mă rezolvă. Zis și făcut, am intrat în contact cu…. un preot și…. am stabilit că merg la Athos!
Am fost informat de potențialul program, perioadă, costuri, tot. Am fost de acord, fără să pun întrebări suplimentare. Vorba aia pe care mi-o spuneam în mintea mea: „Oricum vreau să merg!” Sufletul meu cerea din toți rărunchii de la acest corp, să ajungă acolo.
Dar, mai erau 2 luni până atunci și eu aveam multă treabă. Cu clienții noi și potențiali, cu alergatul prin oraș, cu căutatul unui apartament mai mare în care să ne mutăm, pentru că timpul trecea și… „sarcina” creștea 🙂 Da, nu ți-am spus că soția era însărcinată și ne doream mai mult spațiu pentru noi.
Nu ne-am preocupat prea mult totuși de această căutare. Și, ce să vezi, când ne-am concentrat puțin, în 2 zile, am fost, am vizionat și am și găsit ceva potrivit pentru noi. Așa avem noi noroc și intuiție, primul văzut, primul cu care am și bătut palma.
Așadar, urma să ne mutăm. Urma să devin și mai aglomerat. Mental, emoțional, fizic, spiritual. Urma o perioadă cu eforturi și mai mari pentru mine.
Ceea ce s-a și întâmplat.
Mutatul m-a dat peste cap din 2 motive. Nu mi-am dat seama cât de mult timp și efort avea să implice din partea mea, iar soția mea nu putea să mă ajute prea mult, neavând voie la efort. Însă, a tras și ea puțin de ea și eu am tras de mine. Au fost vreo 10 zile în care nu știu cum am reușit să car atât de multe, să iau atât de multe lucruri la mână, să urc și să cobor atâtea scări, să fac atâtea drumuri, să-mi vizitez părinții, să fiu super prezent și implicat pentru clienții mei, să răspund la atâtea mesaje, emailuri și alte provocări.
Mai presus de toate, să fiu alături de soția mea și de ceea ce trăim împreună.
Răspunsul e unul singur: Dumnezeu și credința în Dumnezeu.
Și nu spun lucrurile de mai sus pentru a mă văita. Pentru că am o viață bună, am tot ce îmi trebuie și lucrez pentru a deveni un om mai bun. O spun doar pentru a sublinia perioada aglomerată din acele zile.
Ne-am mutat. Athos se apropia.
Iar asta însemna ca eu să-mi pregătesc foarte bine și din timp plecarea.
Uau, cat am scris fără oprire. Mă doare mâna și mi-am încordat piciorul drept de nu-l mai simt. Suntem 5 în cameră. 2 dorm deja 🙂
Așa că m-am pus pe treabă și am început să anunț pe cei care erau necesar de anunțat că voi lipsi o săptămână și… atenție… îmi voi închide datele mobile. Fără 4G, fără wireless, fără net.
Hai că 3 deja dorm, între timp.
7 zile fără date mobile? Nu am stat niciodată 24 de ore…
Am muncit mult, nopțile s-au făcut mai lungi și ochii au stat în ecrane, mult mai mult decât de obicei. Soția m-a sprijinit enorm în tot acest interval. Am știut tot timpul că nu-i va fi ușor cât sunt eu plecat, din simplul motiv că va rămâne singură, că poate-i va fi urât în casă (noua casă) și că… nu sunt lângă ea. Măcar să-i pun mâna pe burtică și s-o sărut de “Noapte bună!”
Hai că am bifat și asta. Am făcut tot ce era omenește posibil, ca să las totul în regulă.
Listă. Bagaje. Iubita mea, cum e ea meticuloasă, a mers cu mine la cumpărături, a împachetat multe lucruri cu atenție în tot felul de pungulițe și s-a gândit la diverse aspecte. Eu am fost super eficient la cumpărături, că aveam nevoie de haine adaptate ținutei care se cere acolo.
Timpul a trecut foarte repede și… a venit ziua cea mare. Îmbarcare la drum spre Athos.
Fără așteptări, dar și cu ceva așteptări.
Am început să încarc bagajul. Am pus cu atenție lucrurile. Limitate. Am zis că încap în ce aveam eu, dar… nu. Și, pentru că oamenii se apropiau de mine să mă ia din drum, eram la super limită cu timpul. Mă uit la soția mea, ea se uită la mine și decidem să mergem urgent până la Decathlon să iau un rucsac mai mare. Ca să fie cu cântec, fusesem mai devreme acolo și luasem decizia că îmi ajunge ceea ce am. Ei bine, nu a fost așa 🙂
Plecat. Găsit. Luat. Bum.
Mă dau jos din mașină hotărât să urc repede și să fac bagajul. Mesaj de la părinte: “Ia și tu 30 de pahare de unică folosință, dacă poți și ai de unde.” Am un market lângă mine cu de toate, așa că am mers fuguța și am luat și pahare.
Mers sus, făcut bagaj, totul ok de data asta. Era și culmea să nu încapă într-un rucsac de 40 L, mai ales că doar nu plecam cu casa după mine 🙂
Am vorbit și cu ei și mi-au zis că mă iau de pe varianta orașului, așa că am plecat puțin mai devreme și am petrecut timpul rămas împreună cu soția mea.
Vine microbuzul, ultimele îmbrățișări, ultimele sărutări și mă strigă părintele: “Mergem?! Hai!”
Și… am plecat spre Athos!
Știam că urmează o călătorie mai lungă, dar nu bănuiam cât va dura, mai ales că urma să trecem 2 vămi și să avem mai multe opriri. Urcându-mă ultimul în microbuz, am beneficiat de un loc în față, mai precis chiar în spatele șoferului. Știam ce înseamnă și atâtea ore nemișcat, dureri de spate, fund, picioare. E, un pic de suferință nu-i bai.
Dacă și cum era să dorm, habar nu aveam. La cum mă cunosc pe mine, puțin probabil să dorm adânc în astfel de condiții, ceea ce s-a și întâmplat.
Gașca veselă, pusă pe glume, oameni sociabili. Mi-a plăcut din prima. A durat puțin să mă adaptez și eu, așa că a intrat „fecioara” din mine în acțiune să facă ce știe bine de tot, adică să observe, să zâmbească și să deschidă gura doar după ce înțelege în ce mediu se află.
Timpul trece și ne apropiem de granița cu Bulgaria, trecută lejer în mai puțin de 10 minute.
Bine am venit în Bulgaria, țara drumurilor care… te zguduie. Pe măsură ce noaptea se adâncește, la fel este cu durerile și lipsa de somn. De dormit, nici vorbă. Cum luam pauză, m-am apucat de mișcările învățate de mine în activitățile mele sportive și mi-a prins super bine.
Este dimineață. Granița cu Grecia.
Dacă la bulgari nici nu prea le-a păsat de noi, grecii ne-au pus să ne dăm jos și să trecem fiecare cu buletinul. Și era friguț, la care se adăuga senzația de frig de la nesomn și vântul din vamă. M-a trezit de tot, ce să mai.
În vreo 15-20 de minute am trecut și “Bine ai venit în Grecia, Daniel!”
Mesaje către soție și la mama, că știe ai mei că sunt bine și am ajuns pe pământ elen. Se ridică și soarele în stânga mea după o noapte calmă, senină, în care luna cea luminoasă ne-a călăuzit drumul.
Facem un scurt popas la un local în Stavros, iar peste încă vreo oră ajungem în Ouranopoli. Nu știu cât era ceasul, probabil undeva între 9 și 10.
No, cumva, să te cazezi la ora aia n-am întâlnit și chiar așa a și fost. Și, cum știm că le stă bine grecilor, boss-ul nu era acolo și era doar o cameristă care lucra să aranjeze camerele. Cazare după 12:00, în concluzie. Mă simțeam super obosit și chiar eram, ba chiar ușor frustrat, dar mi-am dat seama și am oprit conștient gândurile negative sau cu sens de apostrofare la adresa cuiva sau a situației.
După ce am stat puțin cu grupul și ne-am lăsat bagajele în hol, am făcut cale întoarsă și am plecat de acolo. Am zis să explorez puțin acest sătuc, stațiune, port sau ce este. Mi-am luat un rucsăcel mai mic, pe care îl aveam la mine cu strictul necesar și am profitat ca să dau o tură de recunoaștere a zonei.
Mi-a plăcut mult, am făcut și câteva poze și mi-am propus să ies din nou după ce voi dormi câteva ore bune, ca să-mi revin.
M-am întors și am mai avut de așteptat, iar când s-a eliberat o cameră, unul din colegi mi-a cedat întâietatea și m-am cazat. Am făcut un duș, cu toate că simțeam că nu sunt în stare la acel moment și… la somn. Nici nu am apucat să gândesc ce pat bun și ce liniște era și am și adormit. Vreo 3 ore bune, dar suficiente cât să am energie pentru relaxarea de seară 🙂
Am ieșit din cameră și am plecat în explorare cu 2 gânduri clare: să vorbesc cu dragostea mea și să mă răsfăț! 😀
Am intrat pe nisip, am admirat valurile, am făcut poze la ce mi-a ieșit în cale și mi-am tras și mie vreo 2 selfie-uri din care am constatat cât de obosit eram. Am dat și 2 ture de terase de mă tot invitau oamenii să mă așez undeva, când colo eu aveam alte gânduri: înghețată! Vanilie, căpșuni și iaurt grecesc înghețat. Exact ce aveam nevoie și a fost suuuuper bună.
Am mai trecut pe la terase și am decis să mă opresc la Zorbas, o tavernă pe malul mării cu meniu bazat pe pește. Mi-am luat supă de pește, iar la felul 2 caracatiță cu ciuperci în sos, orez negru și roșii proaspete. Am stins cu o bere Amstel fără alcool. “Tre’ să fie bun! Dacă nici aici la ei, atunci unde?”, mi-am zis.
Băi, nu a fost bun. A fost extraordinar de bun! Bineînțeles, ospătarul știa românește, meniul era și în limba română, așa că ne-am înțeles bine. 35 EUR am plătit cu tot cu bacșiș. Mult, puțin? Nu știu și nici nu mă interesează, pentru că eu am fost super mulțumit, am mâncat și m-am simțit bine și am bifat obiectivul de răsfăț culinar.
Apusul începuse să se instaleze și el, așa că m-am ridicat de la masă și am plecat să dau o tură în împrejurimi, ca să profit de lumina blândă, de valuri, de mirosul de mare, de taverne, de bărcile trase la mal și să mă bucur de viața de seară a locului.
Vorbesc și cu colegul de cameră să văd ce face, pe unde e și ne-am găsit pe la niște magazine, de unde am și luat câte ceva pentru acasă. Aflu și noutățile, anume că la 6:30 dimineață mergem să facem test de covid și că e nevoie de mască pe feribot, precum și la una din mănăstirile de pe munte.
Ce pot să zic: nu pot să neg că nu m-am gândit ce fac dacă ies pozitiv. Dacă am venit degeaba? Dacă…. STOP! M-am relaxat, am lăsat gândurile să vină și să plece și… somn. Cu credință înainte, că nu degeaba am plecat la acest drum și am simțit o chemare specială.
Sună ceasul. Adică telefonul. 6:00. Îmi iau o haină, mă spăl, mă schimb și la 6:29 ies pe ușă. Grupul mă aștepta, eu eram ultimul. Dar au zis 6:30! Mergem pe străzile pustii de dimineață spre centrul de testare. Un pic agale. Ajung acolo și aflu că am nevoie de buletin. Mamăăăă, de ce nu ziceți fraților. Dă-i fuguța înapoi la cazare, noroc că erau doar vreo 300 de metri de mers.
Nici nu mă dezmeticesc prea bine și deja eram cu bețele alea prin nas. Primesc în 2 minute și rezultatul cu ștampilă. Totul ok. Hai lângă, la coadă cu toți colegii să luăm permisul de acces în Sf. Munte, adică Diamonitirionul.
Rezolvat și asta. Momentul numai bun pentru toată lumea să mergem pe plajă la o cafea, un ceai, o apă de dimineață. Mi-am luat un ceai, pentru că am decis că în perioada 1 iulie și până vine copilul pe lume, fac pauză de cafea și alcool. Ce bine a intrat ceaiul și ce discuții faine am avut în acea dimineață. Înapoi la hotel, am luat micul dejun, am strâns bagajele și am plecat spre zona de îmbarcare.
Aici a mers rapid, ne-am lăsat bagajele și am urcat la etajul 2 al feribotului, să admirăm priveliștea și drumul de la înălțime.
Hai să-ți spun o nefăcută de nu-ți vine să crezi. Am văzut eu că e ceva agitație la unii dintre noi, din grupul nostru. Un domn ceva mai în vârstă și-a scăpat buletinul în apă, frate!
Bătea vântul pe feribot, a fost neatent cu manevrarea hârtiilor și… dus a fost. Ne uitam și vedeam cum se duce buletinul în larg. Mai era și cu fața în sus.
Cu calm, a fost susținut și ajutat. A sunat omul la Consulatul Român din Salonic și a rămas să ajungă acolo când ne întoarcem că-l rezolvă oamenii pe loc acolo. După cum ți-ai dat seama, la întoarcere din munte, ne vom deplasa spre Salonic, unde vom sta oricum o noapte.
Dar vă dați seama ce mișto-uri, așa pur pe românește au putut să iasă de aici.
Am plecat însoțiți de pescăruși, aproape pe tot traseul. Dacă le și dai să mănânce, vin să-ți ia din palmă. Nu mă crezi? Uite dovada în poză, că i-am prins pe față pe profitorii ăștia.
Navigăm încet, din stație în stație, pe apele limpezi de culoarea smaraldului. Ajungem și la stația noastră, unde începem practic pelerinajul cu Mănăstirea Dochiariu.
Am vizitat, am observat, ne-am închinat. Și hai să mergem în sala de întâmpinare, unde ce crezi… rahat și Ouzo! Am zis că fac detox de alcool și mă gândeam că dacă o ținem așa la fiecare loc unde ajungem, nu va fi bine. Am luat un shot, ca să nu fac notă discordantă și am fost și împăcat cu gândul.
Însă altceva mi-am dat seama că va fi special și deosebit pentru mine. În grupul nostru sunt și preoți, care au cântat pe unde am fost, în timp ce noi ne închinam și ne bucuram sufletul că ajungem în aceste locuri sfinte. Asta da experiență, cel puțin pentru mine a fost extraordinar.
Am plecat mai departe, într-o scurtă drumeție de vreo 15 minute la Mănăstirea Xenofont, una dintre marile mănăstiri atonite. Fiind pe jos, am început să ne împrietenim și mai mult, ceea ce s-a întâmplat și între mine și Părintele Marius. Eu îi povesteam mai multe, el îmi povestea mai multe și este super fain ceea ce se întâmplă. Ajungem și sunt super impresionat de acest loc, de ceea ce am găsit și am văzut.
Apoi, ne îmbarcăm într-un microbuz care urma să fie casa noastră pe roți pentru următoarele 48 de ore, pentru că ne preluase și bagajele de pe feribot și era și mijlocul de transport prin Sf. Munte.
Experiența a fost deosebită, pentru că șoferul era român, știa foarte bine locurile, trăiește acolo și știe la rândul lui foarte multe. Chiar un om deosebit, diferit de tipul de șofer român miștocar, mitocan și nesimțit. Mai multe de atât, avea pe un stick înregistrări cu descrierea mănăstirilor, povestite de un călugăr român cu lux de amănunte. Așadar, aflam detalii despre următorul loc chiar din microbuz ascultănd înregistrarea.
Pentru cei care au mai fost, am înțeles că este prima oară când și ei au beneficiat de așa ceva. Următoarea oprire: Vatoped. Una dintre cele mai mari, impozante și importante mănăstiri de aici, a doua în ierarhia mănăstirilor atonite, după Marea Latră, construită de însuși Sf. Împărat Constantin cel Mare (324-337). Ștefan cel Mare a ridicat aici portul pentru corăbii.
Aici se găsesc și câteva dintre cele mai prețioase odoare ale ortodoxiei. Brâul Maicii Domnului, o parte din Sfânta Cruce a Mântuitorului, moaște precum capul Sf. Ioan Gură de Aur (urechea stângă nu este putrezită), un deget al Sf. Ioan Botezătorul. Tot aici sunt 7 icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului: „Vimatarissa”, adică „Altarita”, „Paramythia”, adică „Mângâietoarea”, „Pantanassa”, adică „Vindecătoarea de cancer”, „Elaiovrytissa”, adică „Izvorâtoarea de untdelemn”, „Antiphonitria”, adică „Împotrivă glăsuitoarea”, „Esphagmeni”, adică „Cea Înjunghiată” și „Pyrovolitheisa”, adică „Cea Împușcată”, aceasta din urmă aflată deasupra porții de intrarea în mănăstire.
Aici se vede. Este imens. Iau și de aici ceva bunătăți pentru acasă, cum ar fi tămâie, mir și alte lucruri faine.
Acum, ideea este că nu mi-e somn și am scris totul până aici, fără să mă opresc din cameră de la Schitul Prodromu, în prima seară de cazare. Mă opresc, pentru că vreau să mă trezesc cât mai dimineață să merg la slujbă. Oare voi reuși?
P.S. Am mâncat super bine, cazarea este tot ce trebuie și mă bucur că am trăit o zi minunată în Sf. Munte.
Mulțumesc, Doamne!
Noapte bună!
———
“Hai că vă… scriu iarăși!” ca să zic așa, parafrazându-l pe Părintele Pimen de la Schitul Lacu.
Am rămas dator cu continuarea primei zile. Ne-am continuat drumul către Mănăstirea Pantocrator, una absolut minunată, în special din prisma așezării acesteia pe un promontoriu stâncos înalt de peste 20 de metri, oferind o priveliște superbă asupra mării și împrejurimilor. Am auzit că se doarme extraordinar de bine aici cu fundalul valurilor mării care se sparg de stânci. Poze? Clar, chiar și un selfie și poză de grup.
Mai departe ajungem la Schitul Sf. Ilie, unde era foarte liniște, eram doar noi și niște pisici. Am găsit un locaș aerisit, înalt, de un alb și albastru imaculat la interior. Cu discreție am surprins și câteva imagini de la interior. Am aflat că principalele preocupări aici sunt apicultura, producerea de ulei și tsipouro.
Continuăm pe drumurile anevoioase ale Athos-ului. Ții minte când îți spuneam că eu eram dispus să merg cu mașina pe-aici? În afară de faptul că nu aveam voie, nu aveam nicio șansă, o făceam praf după câțiva km, iar în unele zone nu treci decât cu mașini cu garda înaltă. Toyota e la putere aici și microbuzele pentru pelerini.
Plecăm către Stavronikita, tot construită pe o stâncă, lângă mare. Aceasta este cea mai nouă și cea mai mică mănăstire. Aici am aflat povestea monahului român aghiorit Enoh, iar dacă vrei să afli mai multe, uite aici un link cu povestea sa – https://marturieathonita.ro/enoh-monahul-roman-aghiorit/
În ultimele 3 luni de viață a rămas la această mănăstire. Extraordinar. De aici am rămas cu nuferii și cu un super peisaj cu Vf. Athon.
Ajungem la Iviron, a treia în ordine ierarhică a mănăstirilor atonite. Dificil de descris în cuvinte experiența de aici. Impunătoare, culori interesante, o curte deosebită care te face să simți că este ceva special, ceva aparte în acest loc.
Poate se trage de la vestita icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului Portărița, cea mai renumită din toate țările ortodoxe. Sau de la faptul că deține cele mai multe sfinte moaște din Muntele Athos, cu peste 150 de cutii de argint.
Spun părinții că icoana nu stă niciodată în biserică, ci numai la poartă, semn că păzește mănăstirea. Icoana a venit singură pe mare, de la Constantinopol și din ea se ridica o lumină de foc către cer. Și, da, dacă o privești nu ai cum să nu te simți deosebit. Te închini și mergi liniștit mai departe. Bătrânii din Sf. Munte spun că atunci când icoana Portărița se va duce pe mare din Mănăstirea Iviron, este semn că a venit sfârșitul. Atunci va înceta monahismul în Athos, iar călugării vor trebui să plece din acest loc sfânt, lăsându-se în voia lui Dumnezeu.
Tot aici, pe un perete este o adevărată minune să vezi chipul Mântuitorului în mărime naturală.
Ne luăm la revedere de la acest loc special, atât de încercat de-a lungul timpului și mergem către destinația finală a primei zile – Schitul românesc Prodromu.
Ajungem aici, trecând aproape de Vârful Athon (2033m). Suntem super frumos întâmpinați și ne organizăm pentru cazare. Abia așteptam să mă întind, să mă spăl și să dorm, însă după ce am făcut cele anterioare, m-a apucat scrisul, așa cum ai constatat deja.
Aici se află Prodromița, icoana deosebită cu o poveste absolut specială. Pentru munca de pictare a acestei icoane a fost ales iconarul Iordache Nicolau din Iași, care a început lucrul în 1863, respecânt cu sfințenie vechile canoane. Deși era super profesionist la pictură, la un moment se blochează fără explicație, crezând că și-a pierdut talentul.
Acoperă icoana, închide atelierul și se roagă. Bineînțeles, nu avea de gând să renunțe. Când s-a întors la atelier a rămas surprins de ceea ce se întâmplase, adică icoana era terminată, iar chipurile Maicii Domnului și al lui Hristos radiau lumină și strălucire. S-au făcut analize ulterioare care au confirmat faptul că cele două fețe nu prezintă urme de pensulă.
Această minune s-a petrecut de sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, așa că s-a hotărât ca cinstirea acestei sinte icoane să fie în data de 12 iulie, această sărbătoare devenind al doilea hram al schitului românesc Prodromu.
Acum ghici în ce dată suntem când am așternut eu toate acestea pe hârtie? Da, 12 iulie, prima noapte de cazare la Prodromu. O minune? Un mesaj pentru mine?
———
Hai că m-am trezit chiar lejer pe la 4:31 când a sunat ceasul, așa că la 5 sau 5 fără 10 eram în biserică la liturghie.
Pot să spun atet: Magic!
Îți dau lacrimile de bucurie și ți se face pielea de găină. Oamenii aceștia sfințesc locul și fac din Prodromu ceva cu nu am trăit până acum în viața mea. Simțeam cum se bucură sufletul meu și, cu fiecare respirație, se relaxa din ce în ce mai mult. Am stat până la final, la 7:30.
La ora 8:00 urma să plecăm într-un nou traseu descoperire a lăcașurilor din munte. Ziua a început cu un drum lung, de aproximativ 1h și 30 de minute până la Schitul românesc Lacu. Aici, înțelegi mai bine încă o dată de ce aceste locuri sunt speciale. Cum au construit ei acolo, chiar pe marginea prăpastiei? Locul este destul de întins și dificil de acoperit cap-coadă, așa că ne-am oprit la Chilia Buna-Vestire, unde ne-am închinat, am făcut donații și… cumpărături pentru acasă.
Drumul a continuat prin pădure și am ajuns la Mănăstirea Cutlumuș. Un loc fain, vitregit de-a lungul timpului de tot felul de provocări și, așa cum atestă și istoria, parcă ți se arată de undeva din ceață și îți iese în cale.
Și aici se găsește o parte din lemnul Sfintei Cruci, părți din moaștele Sf. Ana, Timotei, Pantelimon, Vasilie cel Mare, Haralambie, Parascheva sau Trifon. Biblioteca mănăstirii este foarte bogată cu 662 de manuscrise, din care 100 sunt din pergament și au pe ele icoane.
Ne luăm tălpășita și mergem către Panaguda, Chilia Sf. Cuvios Paisie Aghioritul, unde nici nu este necesar să intri și te poți servi din cutia cu rahat aflată lângă poartă și cu apă proaspătă. Drumul coboară și șerpuiește prin pădure, se trece podețul peste râu și în câteva minute de urcare pe partea stângă ajungi la chilie. Modestă, simplă, minunată.
Ne-a primit părintele, ne-a invitat înăuntru, ne-am închinat și am mai petrecut ceva timp în grădină luând un loc pe butucii de lemn și marcând momentul cu câteva poze.
Ne întoarcem prin pădure la mașină și ne îmbarcăm către Ansamblul clădirilor Schitului Sf. Andrei din Kareia, capitala administrativă a Muntelui Athos. Din 1930, schitul găzduiește Academia Bisericească Athonită, iar biserica centrală, în stil bizantin și gotic este considerată una dintre cele mai mari fiind lungă de 60 de metri, lată de 33 de metri și înaltă de 29 de metri.
Tot aici se află cea mai veche icoană din Sf. Munte, iar faptul că rușii și-au pus amprenta se vede în toate detaliile, cum ar fi catapeteasma din lemn care este foarte înaltă și acoperită în întregime cu aur.
Aici ne aflăm la doar 500 de metri de Kareia, capitala, situată în centrul peninsulei și cel mai populat loc. Bineînțeles, mergem și aici, pentru că îi șade bine călătorului și cu popasul. Ne-am închinat în biserica centrală Protaton, cea mai importantă din Sf. Munte, având și o formă unică de bazilică. Este închinată Adormirii Maicii Domnului și adăpostește icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului numită Axion Estin.
Apoi a venit momentul să luăm masa la restaurantul de aici. Da, există și restaurant și market și patiserie, magazine de suveniruri, hotel, toaletă publică, cam tot ce e nevoie. Se poate plăti și cu cardul în unele locuri. Am luat o salată grecească (bună) și un risotto cu fructe de mare (slăbuț), dar ce așteptări să avem aici.
Hai că mai avem încă 3 obiective pe listă. Toate sunt în drumul nostru înapoi spre Prodromu, iar peisajul de coastă pe care l-am regăsit la fiecare este special.
Karakalu se integrează în frumusețile locului într-un fel greu de surprins în cuvinte. Înconjurată de mult verde și cu un turn semeț de apărare, adăpostește parte din lemnul Sfintei Cruci, Capul Sf. Apostol Bartolomeu și părți din mai mulți sfinți. Icoanele au ceva aparte, mai ales din punct de vedere artistic.
La 30 de minute distanță este Mănăstirea Filoteu, cu Hramul Buna Vestire. Aici am aflat de ajutorul românesc oferit de Grigorie al II-lea Ghika și Constantin Mavrocordat, precum și de la Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu sau Mihail Racoviță. Aici se află mâna dreaptă a Sf. Ioan Gură de Aur, piciorul Sf. Pantelimon și alte odoare deosebite.
Acum, nu îmi aduc precis aminte și este posibil să fi fost mai întâi la Filoteu, dar mă înțelegi. Mulțumesc.
Avansăm și ajungem la Izvorul Sf. Atanasie Athonitul. Nu am avut sticlă pentru apă, dar mi-a dat un coleg să beau din a lui și m-am spălat pe față cu apă de la izvor. Binevenită, după atât de multe drumuri și căldură care se resimțea. Aici se vede crucea în piatră, într-o formă extrem de clară și evidentă, dar naturală în același timp și locul unde Sf. Atanasie a lovit cu toiagul și a început să curgă apă din munte.
Și, ca să fie drumul fain, am aflat că busuiocul are frunza în formă de cruce și este singura plantă folosită la sfințit, pentru că era acolo, deasupra locului unde crucile pe care au fost răstigniți Isus și ceilalți, au fost aruncate în mlaștină. Locul a fost indicat de un orb, contemporan cu Împărăteasa Elena.
Ajuns înapoi la Prodromu, m-am luat la vorbă cu părintele și am discutat mai multe de-ale vieții, în timp ce am mai savurat un Ouzo și o bucățică de rahat. Am făcut și eu una că, na, eram necunoscător pe-acolo. Pornisem de capul nostru la o mică excursie până la peștera lui Atanasie, dar am rămas în urmă și… simțeam că mă rătăcesc, pentru că nu am apucat să văd pe unde au luat-o ceilalți. Noroc că am simțul orientării dezvoltat și am știut să mă întorc rapid în curte.
Au sunat oamenii după mine, dar nu am mai mers, ca să nu mai întorc pe nimeni din drum.
La întoarcerea lor am primit dafin proaspăt cules și un mic cadou de la părintele Marius. Ce mod frumos de a fi deschis și de a primii de la alții.
Au fost 2 zile intense, pline de informații, de explorări și de bucurie sufletească.
Mulțumesc, Athos!
Mulțumesc, Doamne pentru ceea ce mi-ai dăruit!
———
Și, când crezi că s-a terminat, mai e… 🙂
A fost o noapte liniștită pentru mine, cu toate că am auzit trezirea dată la 2:30 noaptea, iar vântul șuiera cu putere. Mă simțeam ca un pelerin care vine după un drum greu și a găsit adăpost, căldură și masă. Mă simțeam protejat. Și asta a făcut să fie foarte bine, m-am întors de pe o parte pe alta și am adormit.
A venit dimineața, am finalizat bagajul, l-am salutat pe șoferul nostru meseriaș din Sf. Munte și am încărcat bagajul în mașină. Aproximativ 7:05, a venit toată lumea, motorul pornit, gata de plecare.
Însă, vine Marius din urmă și ne spune că nu putem pleca încă. Au strigat după noi. Cine? Cei de la Prodromu. Ei s-au pregătit pentru noi, slujba era pe terminate și urma să bată clopotul care anunța că putem merge la masă.
Așa că am văzut cum se răsucește cheia în contact și aud: “Toată lumea la masă!” Zis și făcut. Se aude și sunetul clar și plăcut al clopotului și mergem cu toții la trapeză să servim masa. “Cel mai plăcut sunet al zilei!”, se aude de la cineva cu spirit de glumă și zâmbim cu toții.
Se spune Tatăl Nostru, toată lumea în picioare, se binecuvântează masa și mâncarea, ne așezăm și ne punem pe treabă. Un fel de ciorbiță a la grec cu legume, mămăliguță cu brânză, roșii, măsline, ceapă, gem, pepene. Masă îndestulată, ce să mai.
În vreo 25 de minute a cam terminat lumea. S-a auzit și sunetul de sfârșit al mesei. Mi-a plăcut enorm că, pe tot parcursul mesei, ne-a fost citit ceva interesant, dar nu mă pune să-ți spun din ce era pentru că nu știu și am și uitat să întreb.
“Nu vorbiți în timpul mesei!” scrie acolo și chiar așa a și fost. Ce binecuvântare să iei masa astfel. Se termină masa, se mulțumește, ne rugăm din nou în picioare și se începe ieșirea. Mai întâi cei de-ai locului și apoi noi toți, ceilalți. Doi dintre călugări s-au așezat în genunchi în dreptul ușii, pe partea stângă, se apleacă și rămân așa.
Unul din ei ține de ușă din partea de jos, pentru a o menține deschisă. Și au stat astfel până a ieșit toată lumea. Acolo, jos, înclinați în fața noastră. A mea. Oamenii aceștia ne-au găzduit, ne-au servit, ne-au dat cafea, ceai, apă și, mai presus de toate, o lecție de smerenie, o lecție de viață.
De recunoștință, de bunătate dumnezeiască, în fața căreia mă înclin și eu la rândul meu și închin aceste rânduri printre lacrimi. Am rămas profund impresionat și a fost unul din cele mai frumoase momente trăite de mine zilele acestea.
Urma să ieșim din munte cu barca rapidă la 9:45, așa că ne-am pus la drumul anevoios către Kareia și, mai departe, către Rusikon, de unde urma să ne îmbarcăm înapoi spre Ouranopoli.
Și-am mers, am mers, am mers și… la un moment dat… s-a auzit o trosnitura puternică de la microbuzul nostru. Verdict: s-a rupt foaia. La fel de repede s-a și rezolvat temporar cu prima scândură găsită undeva pe marginea drumului. V-am spus că am avut șofer meseriaș.
Normal că asta a generat ceva întârziere care se adăuga la faptul că am rămas la masa de dimineață. Timpul începea să ne preseze. Întrebarea este: oare a reușit șoferul nostru cu o scândură și cu o improvizație să ne ducă mai departe?
Ei bine, da, dar numai până în capitala Kareia. Pe drum ne-a spus că mașinile se defectează constant din cauza drumurilor accidentate, unele mai des, altele mai rar, dar tot timpul cedează câte ceva la ele.
De altfel, nici nu mă așteptam să fie diferit, drumurile sunt groaznice 95% din ele.
Am aflat și că exista o mașină de rezervă, așa că ne-am dat jos să schimbăm și să mai punem rapid de o ultimă cumpărătură prin magazinele de acolo. Eram și cu gândul că nu știam dacă vom ajunge la timp pentru îmbarcare. Drumul urma să mai dureze vreo 30 de minute, adică să ajungem la 9:40 și barca să vină la 9:45. Ca-n filme, este? Nu, ca-n viață!
Una peste alta, am reușit și ne-am urcat pe barca rapidă care ne ducea la Ouranopoli. Am ajuns, ne-am urcat înapoi în microbuzul nostru cu 2 obiective: să-l ducem pe colegul nostru la consulat să rezolve problema cu buletinul și noi să mergem să vizităm Biserica Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, locul unde acesta a fost și martirizat.
Drum fără probleme, iar ziua noastră se anunța una frumoasă, cu relaxare în Salonic.
——
Și chiar așa și este sau, mai bine zis, chiar așa a și fost, pentru că scriu aici la 2 zile distanță de întâmplările anterioare. După o scurtă odihnă și o baie bună la hotel, am ieșit să descopăr mai bine orașul.
Am plecat cu Marius și Ionuț, pe care i-am inițiat în cafea de specialitate. L-am rugat pe Marius să caute pe hartă una bună de acest tip și care să fie în drumul nostru. A fost să fie The Blue Cup, undeva spre faleză. Le-a plăcut mult de tot și, mai mult de atât, am început să socializăm bine de tot și să ne simțim super bine împreună.
Am luat toată bucata de faleză la pas și am făcut o serie de fotografii, am văzut bancurile de pești, pisică de mare și… pisici de Salonic :), am ajuns la Turnul Alb, apoi am urcat spre zona centrală cu intenția Ano Poli, orașul vechi.
Ne-am întâlnit și cu alții din grup și ne-am oprit la cadouri. Pentru noi, pentru cei dragi nouă. Iar exploratorilor le stă bine cu drumul, așa că am zis eu celor că “Ce-aș mânca o înghețată bună de tot!”
Erau mai multe prin zonă, pe care sigur le-am ratat, dar cum zona centrală este plină de localuri unul lângă altul, pe un colț am găsit o gelaterie care ne încânta. Și nu am ales greșit, pentru că înghețata a fost una din cele mai bune pe care le-am savurat vreodată și, cum zicea și colegul Ionuț, la fel de bună ca cele mai bune din Italia.
Am mai luat la pas centrul și a venit momentul să ne așezăm la masă. Noi am căutat ceva mai tradițional și… a durat ceva până am găsit, pentru că sunt multe localuri, dar la fel de multe sunt cu alt specific, numai local, nu.
După vreo juma’ de oră în care foamea se accentua, știi cum zic, din așa-zisă întâmplare am intrat pe un gang, unde erau mai multe taverne cu specific pescăresc, iar la ultima, colț cu o stradă mai mare, ne-am oprit. Meze, ceva de genul.
În sfârșit, călătorii au nevoie să și stea, să mai savureze una-două beri Vergina, o salată grecească sau niște cărniță la tigaie, tip gyros, făcută ca acasă la greci. A fost excelent. Dar, a fost și mai frumos că ne-am cunoscut mai bine, am socializat mai mult, am dat din casă despre noi și cum vedem fiecare anumite aspecte ale vieții.
Apoi, ne-am întors la hotel și ne-am alăturat celorlalți, pe care i-am găsit la mezanin și… la mai multe sticle de vin. Voie bună. Seară faină între prietenii de pelerinaj.
Stai așa, că noaptea nu s-a terminat. Am plecat în oraș, cel vechi, pentru că voiam să văd Salonic-ul de sus. Cică e super fain. Am urcat pe străduțele faine din partea aceasta veche a orașului și am ajuns sus la cetate.
O altă lume și… multă lume!
Era 1 noaptea și plin-plin de lume peste tot. Pe ziduri, la terase, pe stradă. Cu chitara, la șuetă, la relaxare. Ceea ce am făcut și noi, așa că ne-am așezat la o bere locală, o apă, un suc și ne-am tras sufletul cu Salonic-ul pe fundal.
O seară superbă, cu peisaje superbe. Se vede minunat de sus.
Ușor, ușor, ne-am luat tălpășița către hotel și ora 3 noaptea nu a fost ceva de neatins. Magic, m-am simțit extraordinar și parcă mă știam cu oamenii ăștia de-o viață. Hai, la odihnă acum.
O nouă zi și plecăm înapoi spre România. Drumul de întoarcere avea să fie mai scurt, pentru că din Salonic pleci direct pe autostradă. Și, ce crezi, că nu au mai fost peripeții care merită povestite? Ba da, însă una din ele se remarcă într-un mod nemaiîntâlnit.
Momentul acela când se face o pauză, unii coboară, unii nu, unii sunt adormiți, alții nu sunt atenți și… nu mai numeri… pleci la drum… fără o persoană.
După câteva minute pe autostradă, cineva s-a prins că unul din noi lipsește, așa că ne-am întors după omul nostru pe un drum paralel cu autostrada. Nu avea nimic la el, nici acte, nici telefon, nimic. Însă, în 10 minute l-am găsit în locul de unde-l pierdusem.
Dar nu știi ce urmează să-ți spun: “Cine crezi că era acest om? Bănuiești?” Este incredibil, același om care și-a pierdut buletinul în mare. Așa cevaaaaa, oameni buni…
În rest drum lin, am trecut super ușor și rapid granițele și mă apropiam de Buzău. Rupt de oboseală, dar cu sufletul plin de bucurie, cu mintea plină de învățături noi și mai bogat ca om, pentru că am cunoscut și m-am împrietenit cu o mulțime de oameni faini.
— — —
Stai că nu te las chiar așa, ci mai am de adăugat. Prietenia cu Părintele Marius a evoluat și roadele se văd sau, mai bine zis, se aud. Pentru că am ajuns să înregistrez un episod din Podcastul Finanțe.FM împreună cu Marius și am vorbit despre cum integrăm credința în antreprenoriat, iar ce a ieșit este fabulos, din punctul meu de vedere. Îți las link aici să asculți și tu și, dacă ți-a plăcut, te rog dă mai departe.
Îți mulțumesc că ai citit și, pentru că am mai realizat ceva, te las și cu un vlog, care surprinde și în mișcare călătoria mea.
Mulțumesc, Doamne pentru că m-ai primit în Grădina Maicii Domnului!
Mulțumesc, Sf. Munte Athos, pentru tot!
Voi reveni.
Mulțumesc!
Surse suplimentare de documentare:
