Încă de când ne-am întâlnit am simțit că acea cafea cu note fructate este doar începutul.
Apoi a fost gheață.
Îmi patina privirea încercând să mențină un contact ferm cu fața ta și, din răsputeri, o mulțime de vase oculare se încordau într-un efort simpatic de nebun să mențină aceeași dilatație a pupilei.
A mai trecut ceva timp.
S-au strâns ceva gânduri să știi…
Măturau cu mine printre exceluri fără noimă și între potholurile de pe Waze.
În sfârșit a venit și 1 🙂
Îți aduci aminte?
Mă rugam ca dragostea să fie o persoană și dacă vine în viața ta, atunci să fiu EU acea persoană.
Am cerut și am primit.
Și ce frumos este!
Este 19:19.
Foșnet de copaci sub blândețea primăverii din viața noastră și ne lăsăm scăldați de blândețea soarelui de la apus care împrăștie o mantie caldă peste curbura dealurilor de la orizont.
Nu mai simt nimic pentru că sunt amețit, uimit și fericit de puterea prezentului.
Era acolo sclipirea… bucuria… liniștea… siguranța… fericirea… iubirea… aceea pe care mi-am dorit mereu s-o simt și să n-o pot pune dintr-un dex online.
Ce banal.
Atât de simplu.
Doar lași să pice ce nu trebuie, uiți toate intemperiile, nu-ți pasă cum va fi și… simți, trăiești, adulmeci, vibrezi, iubești.
Iubește-mă ieri, pentru că mă iubești.
Iubește-mă azi, pentru că mă iubești.
Iubește-mă mâine, pentru că mă iubești.
