Iubesc natura şi îmi place s-o surprind în diversele ei forme, indiferent de anotimp. De cele mai multe ori, doar faptul că mă ştiu în mijlocul naturii mă relaxează, mă umple de linişte, pace interioară şi îmi dă energie pentru a reveni la treburile cotidiene sau la viaţa de oraş. În urmă cu aproximativ 1 an şi 1 lună, m-am apucat de alergat, iar prima cursă oficială la care mă înscrisesem, la îndemnul prietenului meu Traian, era cea de 10 km, la Bucureşti, în cadrul Semimaratonului Internaţional Bucureşti.
Nu ştiam prea multe atunci, încă experimentam ce înseamnă alergatul, iar faptul că reuşisem să alerg 10 ture, fără să mă opresc, pe pista de antrenament de lângă Arena Naţională, mi se părea o performanţă extraordinară. Viaţa sedentară din ultimii mulţi ani, doar cu activităţi sportive sporadice îşi spunea cuvântul din greu.
Cu timpul, lucrurile au început să evolueze şi mi-am făcut un plan de pregătire pentru a lua startul în toamnă lui 2014 la proba de 21 de km, din cadrul Maratonului Internaţional Bucureşti. Am alergat toată vara şi într-o zi am rămas surprins că pot să alerg 8 km, cu o medie de timp sub 5 min pe kilometru. Am început să-mi îmbunătăţesc şi performanţele pe distanţe mai lungi şi să alerg fără să mă opresc a devenit ceva obişnuit. Am terminat competiţia cu timpul de 1 oră şi 49 de minute, o altă performanţă.
După ce am trecut şi de această nouă limită, la o discuţie de o cafea cu prietenul meu Alex (Kelerman), îmi spunea că el vrea să alerge pe munte, că acolo este mult mai frumos, mai sănătos şi că se plictisise de asfaltul din Bucureşti. Adevărul este că asfaltul din Bucureşti te plictiseşte oricum, iar capitala noastră cea aglomerată şi gri nu mi se pare deloc cel mai potrivit playground pentru cineva îndrăgostit de alergare, aşa cum devenisem şi eu.
Aşa că, uitându-ne pe net, am descoperit conform spuselor multora, că EcoMarathonul este cel mai frumos maraton montan din România. Sincer, între două guri de cafea, am stat puţin pe gânduri dacă primul maraton din viaţa mea să fie unul montan. Dar, până la urmă, am decis şi am stabilit că aşa rămâne: mergem la EcoMarahon, Moieciu de Sus, 9 Mai 2015.
Ne-am făcut plan comun de pregătire pe 6 luni de zile şi, îmi aduc aminte că, în acea perioadă de început, s-a alăturat şi prietenul meu Alex (Matei), care de altfel s-a înscris şi el la concurs. Am alergat peste tot pe unde am prins, pe la mare, pe la munte, pe unde am mai fost plecat, nu am ţinut cont de vreme sau de alte împrejurări, ci efectiv, am încercat să respect planul şi să fiu disciplinat. Ceea ce s-a şi întâmplat, disciplina fiind una din valorile mele de bază.
Când s-au deschis înscrierile, eram cu ochii pe monitorul laptopului ca pe butelie, pentru că auzisem că „se dau repede”, ceea ce a condus la înscrierea mea încă din primele ore. Perfect! Planul decurgea bine, locul era asigurat, deja visam şi aşteptam luna mai cu nerăbdare. A fost destul de lungă aşteptarea, în schimb presărată cu câteva alergări interesante şi bune ca pregătire, mă refer aici la Semimaratonul Braşov Intersport, dar şi la proba de Semimaraton, din cadrul Braşov Marathon, ambele din luna aprilie 2015. Au fost bune şi m-au apropiat de ţelul meu.
Odată cu antrenamentele, am încetat să-mi mai monitorizez prea mult timpul şi am început din ce în ce mai mult să mă bucur de faptul că alerg, că respir, că am mâini şi picioare care se mişcă, câteodată chiar cu gândul la cei mai puţin norocoşi ca mine. Este extraordinar corpul omenesc şi consider că fiecare ar trebui să aibă grijă de el ca un templu, să-l menţină sănătos şi în stare cât mai bună de funcţionare. M-am bucurat din ce în ce mai mult de prezent, pentru că îmi place să trăiesc ACUM şi nu în trecut sau privind cu grijă spre viitor.
Astfel, alergarea a devenit mai mult o eliberare, o stare de meditaţie şi a început să mă intereseze din ce în ce mai puţin performanţa. Din când în când o mai iau totuşi la goană, doar ca să văd cât mai scot pe nu ştiu câţi kilometri şi este de ajuns aşa. Oricum, după o alergare fac rost de endorfine şi de adrenalină, aşa că sunt încântat.
Am ajuns de vineri după-amiază la Moieciu de Sus, ne-am luat camerele în primire, kitul de participare şi apoi am zis să dăm o tură de alergare uşoară prin sat, să participăm la şedinţa tehnică şi apoi să ne întoarcem tot în alergare. Zis şi făcut. Am fost atenţi la explicaţii, iar după ce ne-am întors la vilă, ne-am pregătit echipamentele pentru a doua zi şi am făcut şi noi o şedinţă tehnică a noastră, ca strategie generală de cursă. Noapte bună!
Nu a mai trecut mult timp şi am trecut la odihnă pentru că ne aştepta o zi plină, primul maraton din viaţa mea, primul maraton montan din viaţa mea, emoţii, bucurie, atenţie, dorinţă, limite, bariere mentale şi altele amestecate şi mai dificil de exprimat în cuvinte.
Aglomeraţie mare la start, aşa cum ştiam că va fi, dar bucurie şi mai mare. Am reuşit să ne strecurăm printre alergătorii înghesuiţi ca sardinele, am numărat până la 1 şi am plecat în marea cursă. Încet, fără grabă. La nici 500 de metri am simţit cum foiţa de ploaie care era legată în jurul meu era presată de centura cu bidon şi toate cele, aşa că am dat-o jos şi am mutat-o mai sus. Apoi tricoul cel frumos de la EcoMarathon se tot strecura pe sub centură, aşa că am decis să dau centura jos şi s-o leg în diagonală. În sfârşit, am trecut peste aceste mici inconveniente şi până să părăsim asfaltul, totul era aranjat. Prietenii mei erau undeva la vreo 20 de metri în faţă, dar nu m-am ţinut după ei şi nici nu am încercat să fac cursa alături de vreunul, pentru că mi-am propus să merg în felul meu, în ritmul meu.
Apropo de treaba cu tricoul. Eu alerg întotdeauna în tricoul competiţiei pentru că aşa consider că respect competiţia în sine şi eforturile tuturor pentru a o organiza. Până acum a fost o singură excepţie, la Braşov Marathon, unde am parcat maşina cu câteva minute înainte de start şi efectiv, nici nu ştiu când mi-am luat kitul şi am reuşit să revin la start, o prostie şi o alergătură pe care am de gând să nu o mai repet – serpentinele de la Predeal îmi sunt martore, iar dacă se organiza etapă de campionat de viteză traseu montan, probabil că eram printre primii.
Revin la cursă, începem să urcăm, aglomeraţie mare, am reuşit să depăşesc pe mulţi, mai ales care se fereau de noroi şi nici nu îmi aduc bine aminte când am ajuns la primul punct de alimentare de la km 9. M-am hidratat şi alimentat şi am plecat mai departe. Alerg în paralel cu doi străini, un el şi o ea, care vorbeau în engleză, aşa că de curiozitate îi ascult puţin. Vorbeau cât de frumoase sunt locurile, ce mulţi participanţi suntem. I-am salutat şi am plecat ceva mai repede.
Peste ceva kilometri, o vacă se accidentase şi se înţepenise într-un gard din acelea cu două bârne. Nu mai putea să se ridice. Un grup mai mare de alergători am încercat s-o ajutăm, dar cumva cu frică să nu ne luăm vreo copită în mufă. Până la urmă a reuşit să se ridice şi am aplaudat-o ca şi cum unul dintre noi ar fi căzut şi acum se ridica, se scutura şi pleca mai departe. Nu mai trece mult timp şi o fată era întinsă pe jos, bandajată la picior şi plângea de durere din cauza unei crampe. Mai era cineva cu ea, am întrebat dacă au nevoie de ajutor, au zis că sunt ok, aşa că mi-am continuat traseul.
Cobor de pe prima buclă şi imediat ce intru pe asfalt era mama lui Alex Kelerman, care făcea poze, ne încuraja şi cu care am reuşit în fugă să bat palma. Mulţumesc Elena pentru imbold. Am trecut pe sub poarta neagră, m-am realimentat şi am intrat pe bucla 2. Mi-a plăcut foarte mult bucla 2, datorită peisajelor, dar şi modului în care curge, atât pe urcări, cât şi pe coborâri.
Cu toate acestea, a fost destul de solicitantă. A venit şi ploaia, verticală şi cu o piatră măruntă, acel lucru pe care îl aşteptam să se întâmple şi pe care nu-l doream, pentru că pur şi simplu nu îmi place, dar am înţeles că este parte din proces şi am făcut tot posibilul să mă bucur de ploaie. Chiar am studiat cum se scurgeau picăturile de ploaie de pe cozorocul şepcii şi zâmbeam, încercam să le prind cu gura, dând capul pe spate. V-am spus că am venit să mă distrez. Un alt lucru mişto au fost copacii mari căzuţi, peste care am sărit în stilul filmelor americane de acţiune şi m-am bucurat ca un copil la o cursă cu obstacole.
Am ieşit din pădure şi am ajuns într-o zonă mai deschisă, Cheile-Grădiştei Fundata, la km 22, unde am simţit şi puterea vântului. Îmi îngheţaseră mâinile, aşa că am rugat-o pe o tipă de la punctul de alimentare să-mi tragă de moţul de la bidon că eu nu mai puteam. Mă apucase şi râsul de cât de neputincios eram. Să ştiţi că denumirile astea le trec acum din revista pe care am primit-o în kit, pentru că altfel nu aş putea să vi le spun.
Nu m-a interesat niciodată să ţin minte aceste aspecte, aşa sunt eu şi sper să nu mă criticaţi şi să apreciaţi efortul, de altfel foarte mic, pe care îl fac să mă uit pe o pagină de revistă şi să aştern aici denumirile corecte. Eu sunt un alergător mai visător, mai peisagist, mai descriptiv de sentimente, îmi place să simt vântul prin tricou, să simt aerul tare, rece şi curat de munte în plămâni, îmi place să meditez în timp ce alerg şi îmi place să admir peisajele, locurile, oamenii. După aceea, caut şi celelalte detalii.
Am plecat şi de acolo şi ţin minte că după urcarea de rigoare, am tot coborât, o coborâre lungă şi destul de solicitantă. Am revenit în zona de start, mi-am dat foiţa şi şapca jos pentru că era cald şi soare, am realimentat, m-am hrănit şi am plecat spre bucla 3. Trecuseră vreo 4 ore şi 30 de minute. A, mi-am adus aminte că pe ploaia aia mare, era un tip care îl imita pe Florin Piersic – domnule nu ştiu cine eşti, dar eşti genial. Spunea: „Haideţi mă, că s-a udat natura de plăcere că alergaţi voi pe-aici!”, „Sunteţi extraordinari mă, dar la cum alergaţi, mai bine stăteaţi acasă!”. Am râs cu lacrimi, dar a prins bine, pe ploaie şi pe vânt, aşa că „Mulţumesc de încurajare, stimate domn, eşti extraordinar, MĂ!”.
Am ajuns şi la bucla 3, care a început cu o urcare bruscă, care apoi a devenit mai domoală, dar care parcă nu se mai termina. M-am oprit de vreo două ori să admir peisajele de sus şi să-mi revin. Avem o ţară minunată, iar verdele ăsta aprins de luna mai este ceva de poveste. Mă simţeam în altă lume şi parcă nu vroiam să mai continui, dar dacă tot am ajuns până aici, zic să mergem mai departe.
Am continuat, am coborât şi am ajuns la punctul de alimentare de la km 33 din Valea Băngăleasa, unde oamenii ne spuneau să băgăm bine, că urmează cea mai abruptă şi mai grea urcare, de vreo 2 kilometri şi nici alte puncte de gen nu mai avem până la final. Da, aşa este, o urcare dificilă, dar nu mă grăbea nimeni, aşa că am urcat cum am vrut eu, mai cu opriri, mai cu efort, până la urmă ajung sus.
M-am oprit, am făcut câteva exerciţii de stretching, am admirat peisajul, am stat puţin de vorbă cu organizatorii, i-am salutat şi apoi am plecat pe porţiunea finală de coborâre de vreo 6 km. La un moment dat, l-am ajuns pe un băiat cu care am şi intrat în vorbă şi am parcurs toţi kilometri rămaşi până la final, aşa că mulţumesc pentru însoţire Alexandru din Bucureşti, care era şi el tot la primul maraton, la fel ca mine. Da, pe toţi îi cheamă Alexandru…felicitări!
Cobor de pe bucla 3, ajung pe asfalt şi dau cu ochii de Alex Kelerman, care a venit să mă susţină şi să alerge cu mine până la linia de finish. Aşa că am tras un sprint de toată frumuseţea de se uitau cei din jur şi se întrebau de unde mai am putere. Credeţi-mă că mai aveam destulă. Am sprintat atât de tare, încât am ratat intrarea pe covorul verde, aşa că am trecut linia încet şi un copil îmi pune medalia la gât.
Mă uit la ea, am văzut cât de frumoasă este, o strâng în mână şi aproape cu ochii în lacrimi, mulţumesc şi sunt recunoscător pentru această minunată experienţă. A fost fantastic, am avut aproape oameni care ţin la mine, încurajările celor de pe margine au fost extraordinare, organizarea excelentă, voluntarii super de treabă, fotografii foarte tari, absolut totul a decurs în favoarea ta, EcoMarathon şi în favoarea mea, care după 7 ore petrecute pe plaiurile din Moieciu, m-au făcut să mă îndrăgostesc iremediabil de acest loc, unde voi reveni, cu siguranţă, anul viitor. Apoi a sosit şi Alex Matei şi am fost împreună cu Alex Kelerman să alergăm şi cu el până la sosire, în cel mai pur spirit de prietenie şi camaraderie.
Nu a fost uşor, dar pregătirea fizică bună, pregătirea mentală excelentă pe care o am, m-a ajutat să dobor orice gând negativ sau dorinţă nebună trecută prin capul meu. Inclusiv imediat după cursă, dacă m-ai fi întrebat de următorul maraton, ţi-aş fi răspuns NU. Dar nu este aşa, este doar gândul de moment, ceva oboseală acumulată şi dorinţă de relaxare. Mă bucur că nu m-am accidentat, că am ajuns cu bine la finalul cursei şi abia aştept să revin pentru a-mi construi o nouă amintire plină de emoţie, bucurie şi entuziasm.
Se spune că nu ai trăit, dacă nu ai alergat cel puţin un maraton, printre alte lucruri care se tot spun prin popor. Nu ştiu dacă este adevărat, dar un lucru ştiu sigur: acesta a fost PRIMUL!
Daniel, bloggerul care te motivează
